Într-o piață în care consumatorul începe, timid, să ceară vin de calitate, practica adăugării apei fie plată, fie carbogazoasă  rămâne surprinzător de răspândită. Deghizată sub forma „tradiționalului șpriț”, această practică ridică întrebări legitime despre relația culturală a României cu vinul, dar mai ales despre înțelegerea vinului ca produs complex, echilibrat și complet în sine.

Vinul este un sistem echilibrat

Orice vin bine făcut reprezintă rezultatul unui echilibru între compuși volatili, alcool, aciditate, zahăr rezidual, taninuri și textură. Acest echilibru este fragil și intenționat.
Adăugarea apei indiferent de motiv  intervine brutal asupra acestui echilibru:

• Diluează aromele volatile, estompând notele primare care definesc soiul și expresia locului.
• Slăbește textura și corpul vinului, mai ales în cazul vinurilor albe seci, unde senzația de structură este oricum delicată.
• Modifică percepția acidității și a alcoolului, perturbând balansul perceput inițial.
• Introducerea bulelor din apa minerală carbogazoasă poate induce senzații metalice, amărui sau poate masca complet aromatica subtilă a vinului.

Șprițul ca simptom, nu ca stil

Se afirmă adesea că șprițul este „o tradiție românească”. Istoric, da! dar nu pentru că ar fi fost o formă de exprimare culturală, ci pentru că vinul disponibil era, de multe ori, dezechilibrat, oxidat, nefiltrat sau pur și simplu greu de băut.

Astfel, șprițul a devenit o soluție: o metodă de a face vinul acceptabil.
Dar într-o eră în care producția de calitate este tot mai prezentă  cu vinuri curate, bine lucrate, echilibrate  a continua această practică nu mai este justificabil.

Este ca și cum ai turna apă minerală peste un espresso dublu, pentru că este „prea tare”  nu din respect pentru cafea, ci din lipsă de obișnuință cu concentrația gustului.

Șprițul nu este o crimă. Dar este un compromis.

Există contexte în care diluarea poate fi acceptabilă:  atunci când vinul nu oferă nicio plăcere organoleptică fără ajustare.
Dar a transforma această practică în normă înseamnă a valida un act de diluare a culturii vinului.

Mai grav: aceasta perpetuează ideea că vinul are nevoie de ajutor  că nu e suficient de bun sau suficient de adaptat gusturilor locale.

În realitate, ceea ce trebuie adaptat nu este vinul  ci educația gustului.

Și dacă tot vorbim sincer:

Cum se simte un producător care a muncit un an întreg în vie, în arșiță și ploaie, făcând selecție manuală la ciorchine, fermentând cu grijă, monitorizând  totul  ore în șir în cramă…
…când vede că, la final, cineva varsă peste acel vin 100 ml de apă minerală cu dioxid de carbon?

Poate la început se uită ironic. Apoi, amar.
Și poate, după câțiva ani, nici nu mai întreabă „cum a fost vinul”, ci „câtă apă i-au pus”.

Concluzie

Un vin de calitate nu trebuie corectat. Nu trebuie îmblânzit. Nu trebuie înecat.
El trebuie înțeles, ales cu grijă și, mai ales, respectat.

Iar dacă simțim nevoia să adăugăm apă în el, poate întrebarea nu este ce vin am ales, ci de ce nu am avut încredere să-l bem așa cum a fost creat.